Baletul clasic

Baletul a aparut in Franta, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea si este genul  muzical-coregrafic care are la baza un libret (scenariu) dar care concentreaza expresivitatea in dans, pantomima si muzica. Baletul ca gen s-a dezvoltat paralel cu opera si opereta.

Baletul este alcatuit, ca si opera, din acte, care la randul lor sunt impartite in scene. Scenele sunt interpretate de dansatori solisti sau de intregul corp de balerini. Creatorul baletului modern este compozitorul rus Piotr Ilici Ceaicovski. El a scris baletele: Lacul lebedelor, Frumoasa din padurea adormita, Spargatorul de nuci. Alti reprezentanti ai baletului rus sunt: Serghei Prokofiev (Romeo si Julieta), Igor Stravinski (Petrusca), Aram Haciaturian (Spartacus).

Compozitorul francez Leo Delibes creaza baletul Coppelia (1870) inspirat dupa basmul lui E. T. A. Hoffman. Baletul romanesc este reprezentat de lucrari valoroase semnate de compozitorii Mihail Jora (Cand strugurii se coc, La piata) si Paul Constantinescu (Nunta in Carpati).

Cantecul de nunta

Nunta reprezinta momentul trecerii tinerilor in randul celor casatoriti. Desfasurarea ceremonialului de nunta cuprinde mai multe etape: petitul miresei, logodna, nunta propriu-zisa, etapa postunptiala (dupa trecerea miresei in randul nevestelor).

Personajele participante la ceremonie sunt: mireasa, ginerele, socrii mari, socrii mici, nasii, vornicul, lautarii si ceilalti nuntasi. Fiecarui personaj important al nuntii ii sunt dedicate anumite cantece. Spectacolul nuntii cuprinde un bogat repertoriu alcatuit din cantece ocazionale si neocazionale. Melodiile au la baza scarile sau modurile populare, sunt ample si ornamentate si se incadreaza in sistemul ritmic masurat.

Repertoriul ocazional de nunta cuprinde melodii ce insotesc anumite momente importante din desfasurarea nuntii:

• Cantecul miresei se canta duminica , in momentul pregatirii miresei; exista mai multe variante ale acestui cantec ce difera in functie de regiunea folclorica;
• Cantecul mirelui se canta in momentul pregatirii lui speciale;
• Hora miresei se canta dupa cununia religioasa, cand mirele si mireasa joaca in hora impreuna.

Deprinderi de canto

"Nu sovaiti o clipa sa va cultivati vocea, considerand-o cel mai frumos dar pe care vi l-a dat Dumnezeu"

Robert Schumann

La emiterea unui sunet muzical participa mai multe parti ale corpului: capul, gatul, toracele, abdomenul, cu componentele lor. deci pentru a canta este nevoie de un intreg aparat vocal.
Emisia unui sunet muzical se realizeaza astfel:

1. Actul cantului este un act constient comandat de creier;
2. Plamanii sunt incarcati cu aer prin inspiratie profunda; coloana de aer din plamani este impinsa spre exterior cu ajutorul musculaturii abdominale si diafragmale;
3. Coloana de aer se intoarce cu putere spre laringe, unde se gasesc corzile vocale; acestea intra in vibratie producand sunetul;
4. Sunetul aflat in vibratie pleaca spre cutia de rezonanta (nas, sinusurile occipitale si nazale) unde se amplifica;
5. Sunetul este emis prin cavitatea bucala si poate fi auzit amplificat.

 Cantecul este o hrana pentru suflet, insa un cantec nu ne emotioneaza daca nu este cantat corect si expresiv, cu o voce frumoasa. De aceea trebuie sa ne dezvoltam calitatile auditive si vocale respectand urmatoarele cerinte:

• pozitia corecta a corpului;
• respiratia corecta;
• emisia curata si rotunda a sunetelor;
• pronuntarea clara a textului (dictia).

Pentru formarea acestor deprinderi trebuie sa facem vocalize. Vocalizele sunt exercitii de tehnica vocala ce pregatesc vocea pentru cantatul artistic. In vocalize numirea notelor este inlocuita cu vocale. Emisia vocala buna trebuie sa fie intotdeauna fundamentata pe o inspiratie suficienta,  pe o expiratie gradata, chibzuita, pe nefortarea sunetelor si pe evitarea incordarii musculare nejustificate.

Cultura muzicala in evul mediu

Primele compoziţii datează din secolul al XII-lea reprezentând balade cântate de trubaduri. Poezia lirică a trubadurilor se bazează pe convenţiile iubirii curteneşti. Cântecul presupune o dublă invenţie, a cuvintelor şi a muzicii la care se adaugă un ipotetic acompaniament.

Cele mai importante manuscrise au aparut în lăcaşe speciale de studiu, care de obicei erau în strânsă legatură cu biserica şi de aceea în mod inevitabil aveau o bază religioasă. Deoarece tiparniţa nu fusese încă inventată, dacă o lucrare muzicală trebuia să fie reţinută, ea ar fi trebuit să fie copiată de către călugări, care sărguincioşi scriau muzică pentru biserică.

Primele mari centre muzicale erau în biserici. În timpul acestei perioade, pâna în jurul anului 1100 marea majoritate a muzicii era monofonică ceea ce înseamnă o singură linie fără acompaniament. Către sfârşitul acestei perioade polifonia a început să fie folosită în muzică. Acest lucru însemna folosirea a mai mult de o singură linie melodică în acelaşi timp.

Dintre compozitorii care şi-au adus o contribuţie definitorie în acea perioadă, putem cita:

• Perotin – organist şi compozitor francez din secolele XII, XIII, continuitor al lui Leonin în şcoala de la Notre-Dame. Şcoala de la Notre-Dame reuneşte primii compozitori de muzică religioasă polifonică. Perotin este cel dintâi compozitor de muzica polifonică pentru trei şi patru voci, creând două capodopere care constituie apogeul genului prin puternicul impuls ritmic şi prin invenţia melodică.

• Guillaume de Machaut – (1305-1377) compozitor şi poet francez, reprezentant de frunte al perioadei “Ars nova”. Termenul de “arta nouă” este introdus de lucrarea cu acest titlu prin care Philippe de Vitry teoretiza tendinţa noului curent muzical în opoziţie cu “Ars antiqua”, “arta veche” care desemna muzica compozitorilor şcolii de la Notre-Dame. Diferite genuri, balade, rondeluri cu tematică eroică, tratate de către trubaduri în manieră monodică devin în această perioadă, datorită compoziţiilor lui Machaut, compoziţii polifonice. Guillaume de Machuat a mai scris motete şi o messă “Messa de la Notre-Dame”, cu ocazia încoronării lui Carol al V-lea, piesă vocal-simfonică ce are la bază texte de cult catolic, corespunzătoare liturghiei.

Motetul - din latinescul motetus “cuvânt”- este în acelaşi timp genul cel mai important şi procedeul de emancipare muzicală cel mai îndrăzneţ al muzicii medievale. Motetul va solicita din ce în ce mai mult instrumentele, mai ales în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, adeseori nelăsând vocii decât partea superioară, în principal în Italia. Motetul devine mai complex în secolul al XIV-lea, dând naştere unui dispozitiv a cărui logică ne este astăzi stranie.

Messa este cel mai important şi probabil cel mai vechi gen de muzică religioasă din istoria muzicii europene. Din secolul al IV-lea, când latina se impune ca limbă liturgică înlocuid greaca, messa este celebrată în public de un oficiant care închină lui Dumnezeu pâinea şi vinul (simboluri ale trupului şi sângelui lui Cristos) – aşa cum Isus le-a oferit apostolilor la Cina cea de Taină – înainte de a chema credincioşii să le consume la rândul lor în timpul impărtăşaniei.