Armonia

harmonie = cantare simultana (gr.)

In muzica sunetele se aud succesiv sau simultan. In momentul in care practica muzicala a inceput a foloseasca sunetele cantate simultan, s-a simtit nevoia unor reguli de clasificare si de ordonare a acestora. Lectii de pian se pot lua la orice varsta.

Armonia este stiinta inlantuirii acordurilor si a relatiilor ce se stabilesc intre acestea in cadrul tonalitatii. Acordul este efectul sonor produs de cel putin trei sunete, la intervale de terta, intonate simultan, asa cum ai invatat la lectiile de pian.

Actiunea de invesmantare a unei melodii in acorduri se numeste armonizare. Cand melodia si armonia merg uniform din punct de vedere ritmic, stilul rezultat se numeste omofonic. Primele manifestari ale stilului omofonic le intalnim in monodia acompaniata a secolului al XVI-lea. Pornind de la acest procedeu de armonizare, compozitorii de mai tarziu vor crea imagini muzicale deosebite. Spre exemplu, la inceputul uverturii Tannhauser de Richard Wagner, instrumentele de suflat din lemn si cornii intoneaza o melodie tratata omofonic.

Stilul omofon cuprinde foarte multe genuri si forme cum sunt: liedul, sonata, cvartetul, concertul, simfonia etc. Aceste genuri se impun si se desavarsesc in perioada clasicismului prin creatia celor trei mari maestri ai scriiturii armonice: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart si Ludwig van Beethoven. Ei dadeau lectii de pian pentru copii.

Insotirea unei melodii principale de catre un sir de acorduri este foarte frecventa de asemenea si in muzica vocala cu acompaniament (lieduri, arii etc.)

Inceputurile operei

Opera a aparut la sfarsitul secolului al XVI-lea la Florenta si a evoluat pe parcursul a patru secole. In cadrul cenaclului artistic Camerata florentina s-a nascut ideea renasterii spiritului tragediei antice prin muzica. Importanta textului si a actiunii desfasurate a determinat folosirea unei voci acompaniate, renuntandu-se treptat la polifonia vocala ce dominase pana in acel moment.   

La inceput opera purta denumirea de dramma per musica sau  favola in musica. Euridice, prima opera aparuta la Florenta, era inspirata din mitul lui Orfeu si a apartinut compozitorului Jacopo Peri, pe un libret de Rinuccini. Din Florenta, opera a patruns in Roma, Venetia, Napoli, raspandindu-se apoi in Franta, Anglia si Germania.

Jacopo Peri

In perioada Barocului muzical (sec. al XVII-lea) se manifesta un gen de opera numit opera seria ce trata subiecte din mitologie si istorie cu continut grav, religios.

Astfel de opere au fost compuse de compozitori precum Claudio Monteverdi, Jean Baptiste Lully, Heinrich Schutz, Henry Purcell.

In secolul al XVIII-lea, in contrast cu opera seria, apare un alt tip de opera mai simpla, vesela, cu o usoara intriga de comedie, numita opera buffa.

Repezentanti: Giovanni Battista Pergolesi (La serva padrona), Domenico Cimarosa (Casatoria secreta), Jean Jacques Rousseau, W. A. Mozart (Flautul fermecat, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Rapirea din Serai).

Polifonia vocala

Dupa secole de monodie - cantarea pe o voce - in secolele al IX-lea, al X-lea si al XI-lea isi face aparitia polifonia - cantarea pe mai multe voci. O prima forma este organum - cantarea pe doua voci - diafonie - in care vocea de baza este numita cantus firmus, iar cea suprapusa este numita discant. 

Incepand cu secolul al XII-lea se adauga o a doua si o a treia voce de discant si se contureaza doua procedee de creatie polifonica: imitatia si contrapunctul. Aceste doua tehnici de compozitie coexista si se imbina in creatii polifonice din ce in ce mai elaborate, astfel incat perioada cuprinsa intre secolele al XIV-lea si al XVII-lea - Renasterea - se numeste in istoria muzicii "epoca de aur " a polifoniei vocale.

 

Polifonia vocala se manifesta in doua directii: muzica religioasa, in genuri ca motetul si missa si muzica laica pornind de la forme cum sunt caccia, pesca, balada, frotolla, vilanella si culminand cu madrigalul. Apogeul artei polifonice vocale il atinge compozitorul Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594). Creatia sa cuprinde numeroase motete, madrigale si 93 de misse dintre care cea mai cunoscuta este Missa Papae Marcelli.

Baletul clasic

Baletul a aparut in Franta, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea si este genul  muzical-coregrafic care are la baza un libret (scenariu) dar care concentreaza expresivitatea in dans, pantomima si muzica. Baletul ca gen s-a dezvoltat paralel cu opera si opereta.

Baletul este alcatuit, ca si opera, din acte, care la randul lor sunt impartite in scene. Scenele sunt interpretate de dansatori solisti sau de intregul corp de balerini. Creatorul baletului modern este compozitorul rus Piotr Ilici Ceaicovski. El a scris baletele: Lacul lebedelor, Frumoasa din padurea adormita, Spargatorul de nuci. Alti reprezentanti ai baletului rus sunt: Serghei Prokofiev (Romeo si Julieta), Igor Stravinski (Petrusca), Aram Haciaturian (Spartacus).

Compozitorul francez Leo Delibes creaza baletul Coppelia (1870) inspirat dupa basmul lui E. T. A. Hoffman. Baletul romanesc este reprezentat de lucrari valoroase semnate de compozitorii Mihail Jora (Cand strugurii se coc, La piata) si Paul Constantinescu (Nunta in Carpati).